Crăciunul în închisorile sistemului ateu totalitar

“Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi”.

Athanasie Berzescu


Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee.
Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ti Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr- A venit şi-aici Crăciunul)

Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. “Crăciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce…”Vorbitorul” era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă…Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai,, ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.

“Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în srânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: “La mulţi ani!”. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:
“Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc…”
Şi la întrebarea: “Cine-i? Cine-I”?
A venit răspunsul şoptit: “Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti”. (Părintele Zosim Oancea-Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).

După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.

Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi ‘nainte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată.




Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.

Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr- O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 insemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe inchise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul , suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
“Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele”. (Dumitru Bordeianu-Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).

Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea “ Un legionar dincolo de cercul polar “ , mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, “ Oranki-Amintiri din captivitate “ , sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
“…În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!”
(Dimirie Bejan-Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
După sfârşiul pedepsei legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.


Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti
Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimile zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
“În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot…Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…
În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.
(Ioan Ianolide-Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949.

Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. “Într-una din cele două camere ale “izolării”, se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, poveseşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de “închisoare în închisoare”-izolarea-, asfel încât puteau fin auzite de cei de “afară”. Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese “Pluguşorul de la Târgşor”, unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare”. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Săbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.

Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau “acceptate” , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult…
”În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare…
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”
(Dumitru Bordeianu, op. cit. p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952.

Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întraga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în jurui. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbătorilor, deveneau mai “atenţi”: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşe: “…În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul “O, ce Veste minunată!”, continuând pe aceeaşi melodie cu “A venit şi-aici Crăciunul, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm…Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi…Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi ”.



Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
(Flor Strjnicu,, op. cit. p.143).

Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952.

Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarmă…Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de “prevnire” a manifestărilor religioase.
“Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor…”.(Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).

Crăciunul exilului

La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având acelaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stă scris în română, engleză, franceză şi spaniolă, “Crăciunul 1963 în Europa de Est”…(Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din
Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).


Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană Lenuţa Faina.

Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş-i putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.
“Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus” “Eu sunt Elena Faina”.(Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)


Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.

“Ea o iarnă liniştită,- îşi va aminti mi târziu Ioan Ianolide- cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe parta dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur…Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc…Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj… “


Din acea camera 4 a Penitenciarului Tirgu Ocna a pornit catre noi Colindul celui ce avea sa dea marturie Neamului sau cel nemuritor intru Naşterea Sfântului Prunc :
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
“Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.


Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

(Valeriu Gafencu-Colind, citat de Monahul Moise în Sfântul închisorilor. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.304).



Decembrie 2009, Tirgu Neamt

BĂDIŢA MIHAIL EMINESCU
PROFETUL BISERICII NOASTRE


„Ţara este în linia întâia elementul naţional şi
că e scris în cartea veacurilor că acest element
să determine soarta şi caracterul acestui stat”
(Domnitorul Matei Basarab)

Măsura spirituală a Naţiunii noastre preaalese este cuprinsă în aceste trei dimensiuni: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Credinţa precreştină şi apoi cea ortodoxă era de fapt şi este viaţa însăşi a Românilor, ce pulsează în cântec, împliniri şi lumină. Nădejdea are acea pecetluire firească, ce îngemănează sublimul surâsului divin, cu susurul sufletelor lor dătătoare de răbdare şi curaj. Dragostea, crescând a devenit acea măsură a necuprinsului, care îmbrăţişează Dorul celui Drag, dătător de frumuseţe, cu miracolul bucuriei şi uimirii celuilalt. Hărăzit de bucuria cerului şi ursitoarele pământului, ca un Înainte mergător, Mugurele de Dumnezeu, Mihail s-a născut la Candelele luminii…

O legendă culeasă de Valahiel Monahul-Sihastrul de pe Sfântul nostru Munte Rarău, de pe plaiurile Bucovinene, despre naşterea lui Mihail Eminescu ne spune: „Au venit o dată Mântuitorul Iisus Hristos cu Sfântul Apostol Andrei să vadă Grădina Maicii Sale, în Săptămâna luminată a Invierii, îmbrăcaţi ca nişte ţărani olteni săraci, dar curaţi şi frumoşi la chip. Au colindat pe meleagurile Bucovinei în stânga şi în dreapta, încîntaţi de frumuseţea locurilor, a lăcaşurilor şi dorind apoi să cunoască sufletele oamenilor, au ales la întâmplare casa unor gospodari: el, înalt şi fălos ca un brad, în suman şi iţari albi, cu părul de corb atârnându-i pe spate, ea, frumoasă şi veselă ca o floare, cu cosiţe de aur pe cămaşa lungă înflorată, cu bundiţă şi catrinţă de cicoare, care i-a primit cu dragoste ospătându-i din belşug cu de toate şi odihnindu-i câteva zile, mulţumindu-le apoi că le-a trecut pragul, făcându-le cinstea şi bucuria de a-şi ajuta aproapele… La plecare, văzând Sfântul Andrei că Domnul său este atât de încântat l-a rugat să le dăruiască ceva, din prinosul Său împărătesc. «Ce să le mai dau Andrei? Nu vezi că au de toate: credinţă, copii, frumuseţe, bunătate, dragoste, înţelepciune, bunăstare, costume preaalese, codrii cu plaiuri bogate, ape limpezi şi curate!» Andrei, privind la Femeia înveşmântată în cămaşa lungă de nea, brodată cu atâta lumină şi înconjurată de copii, ca o corolă de flori, în mijlocul câmpului i-a răspuns: “Mântuitorule, dă-le să vadă frumuseţea sufletului românesc!”.
Şi aşa s-a născut Mihail Eminescu...

De la nobila şi sublima Raluca - mama sa, a luat cântecul şi albastrul cerului oglindit în sufletul ei, de la căminarul Gheorghe-tatăl său, a luat lumina, iar de la Neamul daco-geto-român atît de frumos, de harnic şi de înţelept a luat totul: Suferinţa, Doina, Statornicia, Dorul, Jertfa, Dragostea, Biruinţa, dar şi Veşnicia.

Cu firea demnă de Voievod, cu spiritul pur de copil, Eminescu a strălucit deplin în poezie, în întreaga creaţie literară, în publicistică, în activitatea cultural-obştească, dar mai ales în profetismul spiritualităţii româneşti. Ca un vizionar ales a mărturisit temeinicia şi veşnicia Naţiunii, treimic: prin Biserică, prin Cultură şi prin Civilizaţie. Cu alte cuvinte iscusinţa (Civilizaţia) şi spiritualitatea poporului(Cultura), trebuiesc realizate prin Biserică în sfinţenie.

Consemnând însemnătatea Bisericii în cadrul unităţii etnice şi lingvistice, Eminescu se întreabă cu temei: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, Maica spirituală a Neamului Românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e Altarul de mântuire naţională a Ţării”. (Mihai Eminescu, Timpul, VII, nr. 63, 1882).

Acordând o valoare inestimabilă cărţilor bisericeşti privind spiritualitatea românească, marele publicist adresează un raport la 16 Martie 1875, ministrului cultelor şi instrucţiunilor publice, în care pleda pentru oportunitatea achiziţionării pentru bibliotecă a unor cărţi şi documente vechi. “Literatura Română din secolele XVI, XVII şi XVIII e reprezentată prin 2960 topuri, dintre care cele mai multe bisericeşti…Cărţile bisericeşti, ca trebuinţă generală a poporului prevalează. Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremii şi se schimbă după punctele de vedere, care predominează la studiul lor”(M. Eminescu, Despre cultură şi artă. Iaşi, Junimea, 1970, p.72)

Spirit polemic, dar şi academic, necruţător, dar obiectiv, deplânge agonia Limbii Române alterată de “ciripitura de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită”, promovată de unele cercuri contemporane lui. „Ai noştri tineri…la Paris învaţă/ La gît cravatei cum se leagă nodul, Ş-apoi ne vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă./ La ei îşi cască ochii săi nerodul,/ Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,/ ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…/ Şi toată ziua bat de-a lungul Podul”.

Mâhnit şi revoltat la culme de aceşti epigoni cosmopoliţi, revendică în sufletul său boieresc, compasiune pentru Voievozi săi, dar mai ales pentru Vlădica. „Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu domnii de atunci şi c-un sinod general al Bisericii noastre, au Întemeiat acea unitate, care a făcut ca Limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrătorul limbei n-o mai înţelege”. Şi încheie cu un triumf pamfletar: „Dar Varlaam e poet. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie”. (Biserica în cultura românească, în Timpul, V, 22 Ianuarie, 1880).

Nu studiul tinerilor în străinătate îl deranjează, ci zădărnicia studiului şi caricaturizarea lor, faţă de Ţară, faţă de Tradiţia străbună. „Ai noştri tineri la Paris învaţă…/ vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă/ Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele/ Şi viaţa lor nu şi-o muncesc-şi-o plimbă./ Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ ce au uitat pînă şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele”. Terapeutica culturii româneşti prin tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română este salutată cu entuziasm de marele gânditor-profetul spiritualităţii noastre: „Bisericile şi domnii noştri au… pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în Biserică şi stat, în locul celei străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfiinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba, naţionalitatea şi Biserica”. (Biserica în cultura românească, op. cit.)

Luceafărul nostru a fost şi a rămas model de moralitate ca scris, emblematic ca personalitate şi mesianic întru slava Naţiei, întru unitatea ei: „Ce-ţi doresc eu ţie/ Dulce Românie,/ Ţara mea de glorii,/ Ţara mea de dor…” Deşi cunoştea aproape toată filosofia şi mitologia vremii, Bădiţa Mihail Eminescu a rămas fidel Sfintei Tradiţii şi Bisericii străbune, născută o dată cu poporul român de a cărui strălucire se minunează.

Între prietenii poetului, locul de frunte îl ocupau teologii Ion Creangă, fraţii Scriban, Nicolae Densuşianu. Cu Nicolae Densuşianu, studentul teolog la Sibiu a fost la Mânăstirea Densuşi. A fost oaspetele drag al părintelui Bratu de la Răşinari. Cu Creangă a petrecut în mijlocul Humuleştenilor dragi admirând enigmatic doina Ozanei, iar cu Veronica a savurat cu nesaţ Perlele nemţene: Mânăstirile Agapia, Văratec, Neamţ, Secu, Sihăstria, etc.

Între cărţile bisericeşti de căpetenie care îl încântau s-au numărat: Psaltirea(1643), Şapte Taine(1646), Cartea românească de învăţătură, ale Mitropolitului Varlaam(Psaltirea purtând unele adnotări ale poetului), Psaltirea în versuri şi Acatistul(1673) ale Mitropolitului Dosoftei, Didahiile- Mitropolitului Antim Ivireanul, Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea(1698) al Voievodului-Cărturar Dimitrie Cantemir, manuscrisele isopiei, Istoriei universale de la zidirea lumii până la Constantin şi Iulian(1728), Carte folositoare de suflet a lui Grigorie Dascălul(1799), Iubitorul de înţelepciune al Mitropolitului Veniamin Costachi(1831), Scrieri apologetice ale Mitropolitului Andrei Şaguna(1867), etc. (Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978)

Între marii săi Voievozi, Regi şi Împăraţi pe care i-a iubit: Zamolxe, Burebista, Iisus Hristos, Decebal, Constantin cel Mare, Justinian cel Mare, Basarab I, Mircea, Ţepeş, Ştefan, Mihai, Matei Basarab, Vasile Lupu, Brâncoveanu, Cantemir, Tudor, permanent în sufletul său au rămas Mântuitorul Hristos, Ştefan şi Mihai Viteazul-Întregitorul Daciei, pe care atât de mult a râvnit-o. Românul absolut, cum îi spunea Petre Ţuţea ne-a lăsat Dorul şi Doina şi ultimele cuvinte testamentare care au fost: „Iisus Hristos- Regele Daciei!”

Fiecare Ţară românească trebuie să-L aibă Domn pe Hristos, pentru a o purta în biruinţă. „Noi boierii am ales Vodă în Moldova pe Hristos/ Pîrcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Iisus…”. (Biserica în cultura românească, în Timpul, V, 22 Ianuarie, 1880).

Putem spune, deci fără tăgadă şi cu bucurie, că Mihail Eminescu s-a născut în braţele Luceafărului, în Grădina Maicii Domnului, Nuni fiindu-i chiar Sfinţii Mihail, Andrei şi Ştefan, iar Năframa-lumină a Sfintei Evanghelii i-a împodobit continuu viaţa şi lucrarea.
Emin!

De Sf. Mc. Patrichie
19 Mai-2009
Bucureşti

Cuvântul –Lumină şi Înviere


Cuvântul e Lumina noastră.
In scutecul mărginit al cuvintelor,
s-a-nfăşat nemărginitul Cuvânt.
Vârtejuri de Ingeri, vin de iau Lumină.

Cuvântul se poartă pe Sine,
şi-n sine ne poartă pe Noi,
Cu aurul luminii albastre.
Cuvântul e o horă de oceane boltite,
Fiecare silabă- Mugure de dor,
Fiecare vocală -Mărgăritar,
Fiecare consoană răsare Stejar.
Toate se seamănă -n refrenul Creatorului,
topind aurul pur al cuvintelor,
Devenite ferestre spre infinit.

Drumeţind pe calea Cuvântului,
codrii de silabe,
strâng la sân, mugurii rimelor.
Lăsând dâre lactee, pe puful mieilor,
Şi pe Traisa Ciobanului:
Albe-nceputuri,
de Făr-de-nceputul Cuvânt.
In vâlvătaia Cuvântului,
lumină m-afund în miezul cuvintelor,
În fiorul, care nu mă-ncape,
nu-s foc, ci apă care mă arde…
Nu-s apă, ci foc, care mă naşte.
Nu-s rază, ci strălucire,
nu-s întuneric, ci argint de lună,
Nu-s gol, ci sunt plin de Tine,
nu-s numai câmpie, ci şi nemărginire.
In vâlvătaia Dorului Tău,
fă-mă Doamne, ca la-nceput,
Când la-nceput era Cuvântul…
Mi-e sete de lumina Cuvântului Tău,
ce-a crescut în foamea cuvintelor mele,
apleacă-Ţi Ciutura,
să-Ţi sorb lumina din toate adâncurile…
Mi-e dor, de Dorul Tău Doamne!
Mă caut şi Te găsesc în mine,
mă depăşesc şi Te afli înaintea mea’
Eşti prezent în mine,
cel ce nu mai sunt,
Cel ce eşti!
Sunt înaintea mea,
căutând să mă ajung în Tine.
Cel ce voi fi în mine, Eşti!
Iar Cel ce Eşti, vom fi!
Aplecat asupra-mi, Te văd.
Mereu mă întorc înaintea mea,
smuls de Mâna Ta.
Trăiesc anticipat în Tine,
savurându-Ti dulceaţa.
Mă arde febra mângâierilor Tale,
Mă-nfioară lumina Ta, zămislită-n Noi,
Ambrozia Ta, mă cheamă din nou în mine.
Neuitarea Ta,
mă-ntoarce-n roua de foc a Cuvântului.
Doamne, dă-mi un strop de privire,
să cad în Grădina Maicii Tale,
şi-n miresme de Flori,
să urc pe tăpşanul de stele.
Cuvintele, şerpuitoare-poteci,
m-ademenesc înlăuntrul codrului meu,
acolo-n suav luminiş,
arpegii, tânjesc după Tine,
în licăririle Dorului Tău,
am înţeles, ce n-aş putea-nţelege.
Pleoapele clipei se-nchid peste mine,
îmbrăţişându-Te.
Cuvântul Tău, mă transfigurează,
mlădiindu-mi fiinţa.
Fug, străveziu,
în oglinda şoaptelor Tale,
Şi mă-ascund în chemări…
Alege-mă, Tu,
copac de primăvară,
de care să-ţi priponeşti Cuvântul,
Şi vorba-mi, să nu-nceteze mirarea.
Izvorul Tău, să mă-ntâlnească,
să mă păstreze, să mă pot dărui,
Să-mi coboare-n cântec, stele,
iarba verde să mă-ncânte,
Soarele topit în strofe,
gâlgâie de apa vie,
ecoul răspuns al chemării:
Aşteptarea mea,
Alegerea Ta,
Alegerea mea,
Aşteptarea Ta…


Tîrgu Neamţ, Vinerea Mare ,2009

BUNA VESTIRE – ÎN SIRAG DE MARTURISIRI


Buna Vestire,
Mireasma luminii calde,
care a pătruns în sufletul Mariei,
aşa cum lacrima gândului pătrunde
cu înfocare în floarea Cuvântului.

Buna Vestire,
Ofranda supremă a Cuvântului,
adusă din Livada divină,
spre a ne îmbrăţişa tulburătorul suflet,
purificându-l.

Buna Vestire,
Clipa suflării dumnezeieşti,
ce ne preface amurgul serii în surâsul Dimineţii.

Buna Vestire,
Trecerea facerii Acatistului iubirii,
în învierea dintre luntrea somnului şi ţărmul trezvirii.

Buna Vestire,
Cupola supremă în care ne rotim dincolo de naştere,
în vreme ce Cerul se lasă peste Brazii încărcaţi cu stele.
Îi vedem, îi auzim şi-i chemăm.
Parcă sunt semenii noştri.

Buna Vestire,
Comuniunea dintre Maică şi Fiu,
acea îmbrăţişare, care desfată iubirea
ca o chemare a Dragostei.

Buna Vestire,
Taina care ne grăieşte despre dreapta credinţă,
ce arde luminată într-un cor de suflete venerate.

Buna Vestire,
Insula Albă, a cărei lumină se prelinge,
în bucuria privirii ca un cântec de sărbătoare.

Buna Vestire,
Strigătul Mâinii care binecuvântă,
ca lanul greu de rod al grâului la Sânziene.

Buna Vestire,
Seva de viaţă sedusă de dor,
ca lacul larg înfiorat,
de chipul Mamei ce se răsfrânge în el.

Buna Vestire,
Ploaie caldă, ce cade pe brazda sufletului
într-o rotondă nesfârşită de azur,
dând rodul său, înverzitei ţarini de psalmi.

Buna Vestire,
Invocaţia acelei fericite întoarceri,
ca o aripă de înger,
ca acea Pasăre argintie a Duhului Sfânt,
ce leagănă cântecul Miresei.

Buna Vestire,
Jertfa de Nuntă, aprinsă ca o vâlvătaie de curcubeu,
înflorind Cerul ales în Lacrima verde a Primăverii.

Buna Vestire,
Ghiocelul purităţii care vesteşte Primăvara veşniciei

Buna Vestire,
Veşmântul prohodit din Vinul Golgotei,
în care s-a întrupat primăvara noastră.

Buna Vestire,
Mugurul de soare, plesnit din daliile de azur,
ce ne înmănunchează dorinţele în florile Nădejdii.

Buna Vestire,
Cerul natal, în care bem lumina din foşnetul copilăriei.

Buna Vestire,
Iia de rouă a mărgăritarului circumscris
în împlinirile dragostei noastre.

Buna Vestire,
Spovedania Crinului,
sub dogoarea surâsului Petalei divine.

Buna Vestire,
Imnul Privighetorii de foc,
care preface dorul sfânt al Mamei în
Prescurea cuminecării.

Buna Vestire,
Dumnezeul lăuntrului nostru,
ce ne măsoară strălucirea din cerul inimii.

Buna Vestire,
dulcea mireasmă ce umple
cu izvorul ochilor Potirul dorinţei Tatălui.

Buna Vestire,
Iordanul, sau Oltul, sau Nistrul sfânt,
care curge în luminosul şuvoi peste
Ostrovul sufletelor Basarabiei şi Bucovinei.

Buna Vestire ne-a înflorit visele,
înmiresmând în alb,
Primăvara ce a înmugurit în Dorul Străbunilor.

Buna Vestire,
cerne zarea din spatele zâmbetului sfânt,
adunând Bucuria primăverii în borangicului sânului pur al Fecioarei.

Buna Vestire,
Mărturisire a Tainei ce revarsă lumina
din picurii pe care ni i-a dăruit aurei chipului.

Buna Vestire,
Caierul Credinţei din care creştinii îşi torc fuiorul dragostei.

Buna Vestire,
ninge petale albe peste focul nestins
al frumuseţii Mariei: Bunătate, risipită oricui.

Buna Vestire,
Limba Cuvântului, care bate permanent în Clopotul Pământului.

Buna Vestire, ne atinge ursita creştină cu jeratecul ei, sacru.

Buna Vestire şi-a închinat prinosul în Jertfa tânără, împărătească şi sfântă.

Buna Vestire este sublima Rugăciune a luminii Cuvântului.

Buna Vestire este divina lucrare a nesfârşitului crez al Iubirii.

Buna Vestire, dalb Ghiocel ,imn înălţat spre Cer:
Bucură-te, Bucură-te,
Tu cea mai aleasă Mireasă a Frumosului Pur!

FEMEIA IUBITA-MARTISORUL DRAGOSTEI



Taina nepãtrunselor adâncuri ale fiinţei noastre se aşeazã şoaptã cu şoaptã din focul albastru al ochilor Ei, amirosind a cer şi lãmâiţã, ca o dulce sãrbãtoare a frumuseţii şi a binecuvântãrii.
Lumina Femeii iubite, trebuie lãsatã sã pãtrundã în noi prin toate fibrele fiinţei, ca un alabastru, înveşmântându-ne simţirea şi sângele, care freamãtã de la începutul chemãrii, ca un candelabru de aur, ce cuprinde în braţele sale aurele Sfiinţilor.
Mireasma şi lemnul sfânt al cuvintelor Ei, murmurând negrãite împliniri, dezvelesc din pleoapele vesele ca un zbor de ciocârlii, aripa Ingerului pãzitor, cu umbra lui sfântã în care îşi aşterne bunãtatea-i nemãrginitã.
In zâmbetul Ei, a înflorit primavera… Superbã, ca vâslitul de cer în dimineaţa întâlnirii, arzând ample chemãri în îmbrãţişarea plinã de foc şi de graţie, ce începe sã cânte mai dulce precum privighetoarea.
In ochii Femeii iubite, ciorchinele îşi psalmodiazã ruga fericitã a lacrimilor cu bucuria ce arde tainic în noi, cu puterea harului sub aura soliei, ce lasã în inimi flori înmiresmate pe cãrãrile lungi de luminã.
Vorba Ei, îmbrãcatã-n mãtãsuri albe, diafane e Salcâmul înflorit ce-şi aşteaptã Albinele, dulcile ispite ca nişte fete subţirele, e o apã linã, blândã, mângâietoare şi curatã în care ne primenim sufletul ca într-o Icoanã.
Noaptea rochiei Ei e balul visurilor noastre ce coboara în râuri fierbinţi, ca nişte ţãndãri de curcubeu… Serpuitoarele noastre cãrãri, cautã urma ei de azur, încremenitã-n fiorul arderii depline, în care punem sãrutul rodului de vãpaie.
Din pleoapele Ei, vor zbura ciocârliile dorului neînfrânt, ca ninsoarea cuvintelor îndrãgostiţilor, prinse-n cununa spicului de grâu, rãsãrit a genelor catifelate, pe care se prelinge refrenul cântecului de dragoste.
Flacãra Femeii iubite, arde nespus de frumoasã în trandafirul privirii ei, preschimbându-ne gândurile în Brazi de argint, cuvintele în rodul parfumat al Viei şi împlinirile în ani de mãrgãritar.
Femeia Iubitã este Patria cea Micã a bãrbatului, aşa cum Mama este Patria cea Micã a Neamului.
In icoana privirilor Ei, chipul nostru se revarsã în roua lacrimei, care suie susurând în Potirul plin de mireasmã, ce tremurã ca Albinele cu aripile împovãrate de miere şi polen.
Surâsul Ei, înfloreşte Pãmântul. Cântecul Ei, înmiresmeazã Cerul. Iubirea Ei, vibreazã Dumnezeirea.
Femeia iubitã este un profetic Poem, în care creşte sublimul fruct al Dragostei, ce cuprinde toatã aurora cerului, în tremurul obrazilor angelici de fecioarã.
Toate clipele noastre îi destãinuie Chipul pictat de iubire, adieri de azur peste Zorii mândrii şi îmbujoraţi ai Dimineţii de aur, ce sãrutã pãmântul paşilor Ei.
Femeia iubitã este ca o nesfârşitã rugãciune a luminii cântecului, glorioasã obârşie în care se înfãşoarã pãmântul sfânt al Vetrei, prundit cu atâta veşnicie.
In chipul Ei sunt mângâieri de luminã şi sufletul înseteazã cu rãsãrituri de zori, ce încântã inima sfioasã ca sânul de piersicã al fecioarei, aflatã pe prispa chindiei.
Râsetul Ei e o cununã de umbre dumnezeieşti, brodatã cu safire de dor, ce catã sã ne prindã în undiţa surâsului ei angelic.
Plânge materia în tremurul ei. Plâng cuvintele noastre în dulcea binecuvântare a cerului. Plânge Bucuria întru începutul fãrã început şi sfârşitul fãrã sfârşit al Iubirii Ei.
In amiaza iubirii Ei, ne vom împreuna cãldura mâinilor în atingerea lor graţioasã de Pãun, ne vom împrumuta privirile ca Geana zãrii ce închide ispita unei zile bogate şi ne vom dãrui buzele într-un Potir al cuminecãrii.
Femeia iubitã e nemãrginirea Verde de primãvarã, pe care sufletul înflorit tinde s-o cuprindã, trecând peste prag inima arzãtoare, cu iureşul eternei goane de sãrut.
O încrengãturã de fragi de luminã stã pe umãrul Ei nins de bujor, alunecând într-un şirag de Balade, ca Doina unei miraculoase viori.
Luna îi ţese din Borangicul ei Iile anotimpurilor.
Femeia iubitã, pogoarã asupra-ne taina unui mare simbol.
Femeia iubitã, prin Taina ei religioasã: Fecioara-Femeie-Mamã este cel mai frumos Dar, pe care Atotcreatorul Dumnezeu, L-a fãcut creaţiei Sale, prin veşnicia frumuseţii ei spirituale.
Gura Ei e pecetluitã cu Dor.
In ochii Ei a rãsãrit întâia oarã Soarele.
In gândul Ei, scânteiazã nourul, fald cu fald ca zâmbetul Mirelui.
Din Sufletul ei, Marea se întoarce sã toarcã pe ţãrm fuiorul supraluminatei profunzimi.
In Sufletul ei se îmbrãţişeazã Dragostea cu Frumosul.
Sufletul Ei e un Duh de luminã, vesel, fericit şi blând.
Sufletul Ei e mireasma sfântã a cuvintelor.
Sufletul Ei e Dumbrava minunatã a oricãrei bucurii.
Sufletul Ei e Floarea uriaşã, ce ritmic se desface în petale de nimb.
Sufletul Ei, paşte Turmele zorilor, când înmugureşte ziua.
Sufletul Ei e Toiagul care înverzeşte înserarea.
Sufletul Ei e Fântâna cu apã vie a bãrbatului ales.
Sufletul Ei e Roua din palmele copilului.
Sufletul Ei se îmbracã în hlamida mãrturisirii Dorului, ca o mãrturie a Iubirii.
Sufletul Ei este un Univers rãvãşit de cele mai simple şi mai tulburãtoare minuni.
Sufletul Ei e Cuvântul care înfloreşte.
Sufletul Ei e o Vioarã suavã, care încântã toate sãrbãtorile inimilor noastre.
Sufletul Ei e un amestec de copil, de floare, de porumbiţã, de Inger, imn albastru de smerenie şi rugã.
Si totuşi, în Sufletul ei s-au înecat toate Apele de plâns.



(Vineri-6 Martie+Sf. 42 de Mc. Din Amoreea. Tg. Neamţ