Bucuria colindelor noastre se împleteşte din şiragul sfintelor
amintiri ale Moşilor şi Strămoşilor, din pioasele rugăciuni ale
Mamelor şi Bunicilor, din splendoarea mirifică a poeziei şi a dorului
mistic, din farmecul boieresc al muzicii populare, din fiorul plăcut
şi lacrima fierbinte a cântării, din strălucirea princiară a
costumelor populare, din datinile mişcătoare care tresaltă milenar,
din gândurile duioase ce ne întorc în Dumbrava copilăriei, din
sinţămintele dorinţelor sfinte ce ne fericesc, din plinătatea fiinţei
noastre morale în care se revarsă încântarea, din armonia
sufletească  în care se desfată Adevărul şi frumuseţea
Naşterii Celei de Sus şi din  Slava dumnezeiască a
Fecioarei Maria, care ne-a înfiat.


   NAŞTEREA  DUMNEZEIASCĂ A DOMNULUI  NOSTRU
 IISUS HRISTOS  SĂ VĂ UMPLE INIMILE CU BALSAMUL BUCURIEI !
   BUCURIA NAŞTERII DIVINE SĂ VĂ ÎNMIRESMEZE
SUFLETELE CU SPLENDOAREA  SERAFICĂ A COLINDELOR !
   SPLENDOAREA COLINDELOR  SĂ VĂ PRINDĂ ÎN HORA
 MARE A IUBIRII DE NEAM !
  IUBIREA DE NEAM  SĂ VĂ MÂNGÂIE FRUMUSEŢEA
 ÎNTR-O SUBLIMĂ ÎNCÂNTARE !
   SUBLIMA ÎNCÂNTARE SĂ VĂ  ÎNMUGUREASCĂ  DRAGOSTEA
     ÎNTRU DUMNEZEU ŞI ŢARĂ !

      Frumoasele  Imne-Cântări ne pregătesc inimile pentru îngereasca Bucurie:

                         HRISTOS SE NAŞTE, MĂRIŢI-L;
                         HRISTOS DIN CERURI, ÎNTÂMPINAŢI-L;
                         HRISTOS PE PĂMÂNT, ÎNĂLŢAŢI-VĂ.

   CÂNTAŢI DOMNULUI TOT PĂMÂNTUL ŞI CU BUCURIE
    LĂUDAŢI-L POPOARE, CĂ S-A PREAMĂRIT.

     UNDE SUNT IERARHII NOSTRI ?!

                  ( partea a II-a )

    „... Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor

  domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc.

   Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi

  va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru.

  Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă.

   După cum şi Fiul Omului n-a venit să i se slujească,

  ci ca să slujească El şi să- Şi dea sufletul 

  răscumpărare pentru mulţi”.     (Matei 20, 25-28)

 Influenţa exercitată de intelectualii laici,cei care şi-au tăiat rădăcinile religioase ale spiritului divino-străbun, a sporit continuu în ultimele două secole. De fapt, factorul esenţial care a creat lumea modernă l-a constituit afirmarea intelectualităţii laice.

   Însuşirile lor iniţiale de luminători, de depozitari ai unor culturi hieratice, le-a creat premiza şi pretenţia de a dirija societatea.

   Intelectualul laic s-a format dincolo de canoanele morale dar influenţat de doctrinele ideologice, împlinindu-şi ipostaza de optimist sau sceptic, de umanist sau fundamentalist, de marxist sau tradiţionalist, de deist sau ateu.

    Îndârjit în cunoaşterea sa era (este) pregătit să divulge oricând misterul fericirii omenirii.  Consecvent în devoţiunea sa promite fidelitate în rezolvarea tuturor intereselor necesare lumii. Înflăcărat de călăuzirea spre progres a popoarelor, consideră dogma sa superioară Cultului, pe care şi-o asumă ca pe o îndatorire evanghelică.

   Nefiind legat de Dumnezeu şi de Naţie, nefiind dator Tradiţiei şi Cultului Strămoşilor, nefiind legatarul testamentar al moştenirii ancestrale, nefiind păstrătorul de taină al tuturor codurilor prescriptive, nefiind hotar Vetrii Străbune, toate aceste noi responsabilităţi de cunoscător, de călăuzitor şi răscumpărător şi le autoasumă net radical comparativ cu Clerul autoritar al Bisericii luptătoare.

   Sceptrul puterii intelectualului laic înclină fie spre respingerea totală a moştenirii spirituale, fie spre păstrarea unei părţi a acestei moştenirii, care trebuie selectată, ajustată, adusă la zi şi apoi urmată cu discreţie.

   Cu tupeu şi cutezanţă crescândă intelectualul devine supraom, noul-zeu, diagnosticând răul, vindecând rănile, născocind şanse noi şi fundamentale pentru om, pentru progresul omenirii. Ardoarea cu care supuneau şi supun unei critici vehemente Biserica este una din cele mai remarcabile caracteristici ale telectualului. Această trăsătură esenţială a condus de fapt la declinul autorităţii şi apusul puterii Clerului în secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, punând în scenă un nou tip de mentor (cel al întunericului).

   Riscul de a cădea în mrejele intelectualului este permanent şi foarte mare. De aceea s-ar impune o grabnică încreştinare a creştinilor, după cum a remarcat şi marele teolog al lumii şi al luminii, Părintele Stăniloae: Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului, să se pornească cu scrisul şi în vorbire, în altare. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, pag.15).

   Ortodoxia care este Legea noastră strămoşească ne cere această nouă încreştinare.

   Iisus Hristos este permanenţa Noului Model, ce nu poate fi depăşit niciodată. El e veşnic Nou, şi în această noutate continuă, Îi descoperim dumnezeirea, bunătatea, sfinţenia, omenia, suferinţa, răbdarea, jertfa, credinţa, dăruirea, iertarea, biruinţa, dragostea, veşnicia.

   În toate aceste însuşiri divine, omul se redescoperă, devine mai nou ca oricând, urcând spre desăvârşire.

   A descoperi ceva nou, spun occidentalii e dovadă de inteligenţă, dar a afla ceva Bun spunem noi ortodocşii este semnul înţelepciunii.

   Ahtiat după mirajul noului, Occidentul calcă în picioare toate rânduielile, toate dogmele şi normele morale, toate datinile şi obiceiurile spirituale. Promovând toate nebuniile ca noutăţi, occidentalii nu fac altceva decât să-şi împletească propria lor măsură.

      Ca să dăm un exemplu reprezentativ de intelectual laic apelăm tot la Părintele nostru drag, Dumitru Stăniloae: Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă... (Atitudini, nr. 10- Martie 2010,pag.17). 

   Creştinii trebuie să caute permanent înălţarea, spre adâncimea şi înălţimea lui Hristos, nu căderea, coborârea, prăpastia căscată de intelectualul laic.

   Numai creştinii mărturisitori sunt cei care consolidează viaţa bisericească şi cultura Naţiei păstrând echilibrul duhovnicesc în Ortodoxia luptătoare.

   Faptul că marea dihonie a Nihilismului a contribuit paradoxal la umplerea cerului de martiri şi sfinţi, atleţii globalizării au găsit înlocuirea, noutatea mişcării ecumenice (marea înşelare), care propăvăduieşte o pace şi o prosperitate falsă, o amăgire mondialistă, ceea ce de fapt ar motiva şi ar justifica tăcerea, amorţirea, încremenirea celor mari.

   Preotul (spune Părintele Justin Gheorghe Pârvu) din faţa altarului nu vorbeşte nimic; tălmăceşte acolo un fragmant evanghelic şi încolo nimic, la cât ar fi nevoie, cu câte ne confruntăm cu greutăţile şi cu câte necazuri care vin asupra noastră; credinciosului i se explică prea puţin cum să se lupte în lumea de azi şi astfel intră în derută. Tocmai asta este esenţial în taina duhovniciei, ca omului să îi spui atunci când are nevoie, să răspunzi la nevoile lui, nu numai aşa să dai nişte sfaturi reci din cărţi. Dacă îi oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poţi să îl ţii legat de Biserică, dar dacă mai mult îi tulburi înţelegerea, atunci el se îndepărtează. Oricum la noi, la români, tăcerea este o calitate veche în rândul clerului; dacă mai vorbesc aşa sporadic, pe ici colo...Dacă înainte era ateismul comunist, să nu credem că acum nu mai este acelaşi ateism; ateismul acum este manifestat prin frica de a nu mărturisi, prin tăcere... Asta urmăresc ei acum- să schimbe structura Ortodoxiei, şi structura firii umane. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p.21).

        Actualmente, ne găsim la începutul unui mileniu aflat tot sub hegemonie ateistă, care prin atacurile-i generoase şi înverşunate îşi propune să stingă Rugul Aprins din sufletul spiritualităţii Neamului nostru creştin, stârpindu-i Vatra, şi lăsând în locul focului, cenuşa ce-i acoperă identitatea. Cum rănile adânci din timpul stăpânirii ateiste nu s-au cicatrizat încă, trebuie ca întreaga Biserică, absolut toţi, ierarhi, clerici şi mireni, să grăbim vindecarea Trupului Bisericii printr-o putere supremă şi o râvnă neîncetată a mărturisirii Suferinţei şi Jertfei Mântuitorului, actualizată prin Suferinţa şi Jertfa Noilor Mucenici şi Martiri ai regimurilor totalitare din secolul XX, precum şi a acelora, de altfel foarte mulţi, care n-au pretenţia de a râvni la Sinaxare.

   Ar trebui ca şi în afara Duminicilor şi a Sărbătorilor (din păcate mărturisirile nu sunt generalizate) să se vorbească explicit şi convingător prin Conferinţe, Simpozioane, Congrese şi Seminarii, prin mass-mediile locale, etc., din orice oraş, municipiu, eparhie, cu participarea supravieţuitorilor, ierarhilor, teologilor, istoricilor, politicienilor, jurnaliştilor integri, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din închisori, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din afara închisorilor, precum şi despre urmările şi consecinţele Suferinţelor şi Jertfelor nemărturisite, în contextul politico-social, intern şi extern de astăzi.

    În acest fel ierarhii nu s-ar mai conserva în turnurile lor de fildeş, n-ar mai umbla brambura prin tot felul de delegaţii neesenţiale pentru cauza raţională, ci ar întreţine Flacăra Ortodoxiei în sânul Naţiei, ar aduce linişte, mângâiere şi prosperitate poporului, ar aduce slavă şi iubire lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi cinstirea Noilor Mucenici şi Martiri, iar preoţii ar deveni din distanţii rugători, rugăciunile de foc ale inimilor credincioşilor.

   În această perioadă (deja, epocă instaurată neoatee) se cere imperios o nouă convertire a creştinilor, o convertire însetată şi flămândă după Adevăr, după Suferinţă, după Dreptate, după Jertfă, după Dragoste, după Biruinţă, o convertire axiologică în dimensiunea Crucii lui Iisus Hristos şi Crucea Naţiunii noastre daco-române, multimilenare şi în mod expres Golgota secolului XX. Clerul trebuie să intensifice catehizarea în rândul copiilor, a adulţilor şi a bătrânilor, prin mărturisirea Suferinţei şi a Jertfei creştinilor în Apocalipsa secolului ateu prin excelenţă.

   Dar toată această propăvăduire a Crucii Mântuitorului şi a Crucii Neamului, a biruinţei Dumnezeului-Om şi a biruinţei Naţiei, trebuie întrupată în pildele celor care o seamănă, a semănătorilor.

   Sunt convins că la această măreaţă chemare toţi creştinii ar sări să o îndeplinească. Dar nenorocirea e că nu mai bat clopotele chemării sau nu se mai aud.

   Această activitate (spunea părintele Stăniloae) ar fi bine să fie stimulată şi supravegheată de episcopii înşişi. Ar fi un mare bine dacă aceştia ar reveni la modul vieţuirii Apostolilor ai căror urmaşi deplini sunt, mod de viaţă la care unii au rămas în toate timpurile. Ar fi bine să nu se uite că la bază sunt călugări, care au dat votul smereniei şi al sărăciei. Ar fi minunat să umble cu simplitate tot timpul printre credincioşi, ca Apostolii, să se afle ca fiecare într-o parohie, aşa cum episcopul din primele veacuri era parohul principal al fiecărei parohii, parohul(preotul) fiind numai locţiitorul lui. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p. 10).

   Acesta ar trebui să fie testamentul creştinilor ortodocşi ai Bisericii lui Hristos.

   Cred că marea meteahnă a ierarhilor noştri constă în intelectualitatea lor, goana după telect..., cum spune românul hâtru. Clerul în general nu mai confirmă lumina taborică a Cultului orodox, nu mai slujeşte focului liturgic mărturisitor, ci devine slujbaş al intelectului, al intelectualităţii, intelectualitate care a întors spatele credinţei, nădejdii şi iubirii poporului nostru creştin, intelectualitate care a şters şi şterge curăţenia, căldura, răbdarea, blândeţea, fineţea, omenia, comunicarea, dăruirea, curajul, lupta, suferinţa şi jertfa Străbunilor noştrii.

   - Unde sunt Ierarhii noştri ?

     Poate atunci când dorinţele sunt atât de arzătoare acolo, în lumea superioară a clerului, nu Aici, jos în pulberea valahă, atunci când în piepturile lor necuprinsul bate în cuprins,  atunci când în inimile lor nădejdea depăşeşte măsura, poate doar atunci visurile lor se îndeplinesc.

   Poate că acolo, nu Aici, nu Acasă, mâinile creştinilor n-au atins culmea gândurilor şi visurilor arhipăstorilor.

   Poate că Aici şi nu acolo se află misterul de neînţeles a unei uimiri şi a unei mirări veşnice.

   Poate că dorinţa lor de putere a venit pe lume odată cu ei sau poate chiar cu mult mai înainte.

   Poate că această dorinţă a fost legănată dar neînplinită multe veacuri în inima vreunui zelos strămoş.

 Şi cum ar putea această dorinţă atât de înfocată, să treacă atât de smerită şi neobservată ?

   Poate că trăirea visului la o incandescenţă foarte ridicată, să îmbrace toate formele şi atributele realităţii.

   Poate să nu rămână simple năzuinţe, desigur, energiile inefabilului din lumea materială cu aspiraţiile, gândurile şi pasiunile ispititoare?!

   Practic de ce ne mirăm ?! Nu trăim oare într-o lume de paradis şi abisuri edenice cu acumulări şi puteri nesfârşite ?

   Câţi dintre oamenii muritori ating aceste fastuoase clarităţi ?

   Câţi dintre majoritari trăiesc în tenebrele ambiguităţii sau plutesc în slinoasa deversare a obscenităţilor ?

   În câţi din cei rămaşi consecvenţi credinţei şi adevărului stau de veghe intuiţiile şi presimţirile ? 

   Dincolo de greşelile, de căderile şi de păcatele românilor, ei rămân pe un loc fruntaş între popoarele lumii !

  S-ar putea răspunde la întrebarea : „ Un ierarh nu poate sau nu trebuie să refuze banii şi onorurile?”

   Un posibil răspuns ar putea fi acesta : „  Înaltul sau Preasimţitul trebuie să asude în aşa fel încât nimeni să nu se gândească a-i oferi personal ceva, deoarece toată lucrarea sa este legată de votul sărăciei!”

       Sau dacă acest fapt se întâmplă totuşi, trebuie considerat şi asumat ca un păcat celest şi astfel, sancţiunea poate deveni chiar şi o recompensă binemeritată.

           Deseori acolo, onoarea unora dintre ierarhi nu constă în meritul refuzului, ci în ne-refuzul ne-meritului.

         În labirinturile contradicţiilor lor, în sălaşul iubirii de sine şi al mândriei, cu caractere şi vieţi diferite, teologul din mine crede că mulţi dintre ierarhi n-au conştientizat şi nu conştientizează pasiunea lor pentru slava deşartă a deşertăciunii lumeşti.

        În groaznica lor muţenie celestă, marii păstori, constat cu durere că trăiesc într-o teribilă indiferenţă. Aproape singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că fiecare se vrea mai mare decât celălalt. În goana lor după mărire (putere şi bogăţie), fiecare face greşeli peste greşeli, fiecare suferă şi se chinuie, fiecare tânjeşte după mai mult, fiecare nedreptăţeşte pe mulţi, fiecare sapă la temelia Bisericii, nu după Sfintele Moaşte, ci ca buldozerul bolşevic pentru dărâmare, fiecare se aruncă în luptă cu tot arsenalul lor politico-ocult, dar niciunul, absolut niciunul nu renunţă la slava aceasta deşartă, totalitară, dar trecătoare. Paradoxul constă în faptul că ierarhii sunt muţi doar la vaietele noastre, nu şi la cerinţele lor.

   Şi totuşi cum s-a ajuns şi cum s-ar explica această sacră muţenie ?

   Departe de a fi o putere ignorată, ierarhii îşi găsesc mijlocul de înseninare, comunicând doar cu sinele lor.

   Numirea în jilţurile pricopsite ale puterii imanente şi nu alegerea de către Sfântul Duh în  vederea înfierii sufletelor credincioşilor spre transcendenţa mântuirii, insistenţa osanalelor (cu mici excepţii cele ironice) la desele afişări somptuoase cu sau fără rost, adăugarea la splendoarea lumii a slavei înalţilor aleşi, vibraţia purpurie a emoţiilor credincioşilor, care se circumscrie fastului regal lăsându-i fără grai, mândria luciferică de neatins care-i face incomunicabili încremenindu-i în muţenie.

   Ce este aşadar muţenia ? Un exces de tăcere !

   Tăcerea lor nu poate fi calmată decât prin exces de tăcere (muţenie).

   Cuvântul, acolo la ei nu mai este considerat lumină, comunicare, comuniune, ci un fulger scăpărat în beznă, atragerea într-o cursă, sau refugiul într-o catacombă.  

     Uneori, când se străduiesc să iasă din această preţioasă apatie, inimile preacuvioase încep să bată puternic ca nişte clopote de Catedrală, năvălindu-le vijelios şi aprig sângele ca nişte torente în capetele unse, ameţindu-i şi trântindu-le pe jos coroanele princiare.

   Dacă atunci (cândva) erau servitori ai puterii, acum şi-au aservit puterea. Începutului activităţilor prin desele călătorii de-a lungul şi de-a latul continentelor şi goanei după febrilele titluri ştiinţifice li se adaugă grupul de complici, de paraziţi, de consilieri, de linguşitori, sau de alte mangafale, care le satisfac cele mai fantastice capricii şi cele mai rar întâlnite pofte.

   De fapt această înaltă poftă de mărire este atât de mult, atât de veche şi atât de des preţuită în rândul Clerului.

   Accesul la meritele visate, iată meritocraţia, noţiune nomică demagogiei, imposturii, parvenirii, îmbuibării, slugărniciei.

   Accesul la preamărire, iată meritocraţia guvernării, care impune un regim totalitar prin stârnirea poftelor, a ambiţiilor, a patimilor de tot felul.

   La un moment dat se poate vorbi în termeni proprii de obedienţa Clerului faţă de prostituţia politică, aceea care stârneşte (cum afirma Alexandru Mironescu) şi exploatează patimile deşuchiate, josnice, fără să se gândească o singură clipă la nevoile esenţiale şi hotărâtoare ale ordinii morale care, în fond, caracterizează dialogul profund al vieţii, al existenţei. Ce societate poate fi aceea împănată de şarlatani, de imbecili, de falsificatori ? (Ziduri între vii, Ed. R.A.I., Bucureşti, 1995, p. 88).

   Fiecare se acoperă cu justificări şi acuze. Fiecare are de plătit una sau mai multe poliţe. Fiecare are de îndeplinit o cerere, o misiune, un ordin sau o rugăminte.  

   Personal, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să rămân doar în slujba Sa şi a Naţiei mele !

   Şi poate nu întâmplător mi-a dăruit puterea ca doar prin efortul propriei familii să deţin suficiente bunuri, pământ şi clădiri, pentru ca vocaţia asumată, aceea de slujire misionară şi necondiţionată a Bisericii Mărturisitoare şi Jertfitoare a Domnului nostru Iisus Hristos să fie poate, sub multe aspecte egală ca misiune şi mărime cu un aşezământ de cultură şi spiritualitate ortodoxă, pus cu dăruire şi smerenie în slujba crezului dedicat Neamului şi lui Dumnezeu !

    - Unde sunt Ierarhii noştri ?

    De ce simt nevoia să repet această întrebare atunci când aprind o lumânare lângă crucea marelui părinte profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care a sfârşit prin a cere iertare pentru că  i-a „forţat”  să greşească faţă de el şi să nu-şi recunoască niciodată vina ?!

   „  Era în primăvara anului 1978, mai precis în 12 Aprilie, după al şaselea Cuvânt către tineri- „Despre moarte şi Înviere”, al părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, (Cele şapte cateheze interzise) în cadrul Seminarului Teologic Radu Vodă din Bucureşti, dată la care s-a dezlănţuit o cruntă prigoană securisto-eclesiastică, căci: Problemele de credinţă şi duhovniceşti din Biserică, cine le poate soluţiona mai bine decât Securitatea ? Nu sunt ei duhovnicii ţării, nu au ei metode pentru care anchetatorii noştri teologi îi invidiază ? ( Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora. Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 196).

   Măsurile drastice, chiar dramatice pe care i le-a aplicat Ierarhia i-au fost aduse la cunoştiinţă cu mult timp înainte la anchetele de la securitate, desfăşurate în paralel cu cele teologice traumatizante asupra elevilor seminarişti care-l ascultau  şi-i împărtăşau crezul Părintelui Calciu.

   Chiar dacă judecata părintelui s-a desfăşurat precum Ana şi Caiafa în Vinerea Mare a Patimilor în regalul apartament al Preasfinţitului Episcop R., este evident că soarta elevilor, a discipolilor săi îl îngrijora, îl frământa şi-l mâhnea tot mai mult.

   Întrebându-l pe pedagogul V, care perchiziţionase prin abuz casa părintească a unui seminarist, lundu-i predicile părintelui, dus la Arhiepiscopie şi anchetat ore în şir de către consilierul I. şi vicarul O., pentru a se desolidariza de adevărul creştin elaborat de părintele şi profesorul său, pedagogul care comisese violare de domiciliu, răspunde fără remuşcări:

-         Am avut ordin scris de la părintele director M.,

-         Dar cine este M.? Procurorul ţării ? Jurisdicţia lui M. se termină la zidurile şcolii !

El mă priveşte cu o mimică de parcă nu ar înţelege nimic. Probabil că nici nu înţelege. Ierarhia dispreţuieşte într-atât omul, legea, familia, încât îi suge tot, fără să-i pese de nimic...

Directorul M. ne spune că suntem chemaţi sus la Arhiepiscopie, amândoi. Permanenţa era întrunită sub preşedenţia Preasfinţitului R.. Am privit într-o străfulgerare chipurile consilierilor şi mi-am amintit că un an înainte, tot aici, tot sub preşedenţia Preasfinţitului R., părintele Maftei Constantin fusese crunt bătut de către fostul vicar A., pentru nemaipomenita „crimă” de a fi vrut să zidească o biserică în cartierul nou construit Titan, bătaie cu blagoslovenia episcopului şi sub privirile satisfăcute de spectacol ale consilierilor. (ibid., p. 201).

   Acum, la părintele Calciu tratamentul a fost mai blând. A scăpat de bătaie, fiindcă posturile de radio străine mediatizase cazul Maftei. A primit însă hotărârea de suspendare din învăţământ, semnată de Preasfinţitul vicar R. şi consilierul I., cu numărul 8932 din 17 mai 1978.”

   A nu se înţelege că acest episod culpabilizează toată IERARHIA BOR !

   Ar putea cineva să răspundă ce s-ar întâmpla astăzi unui preot ortodox român care ar crede de cuviinţă să şi gândească la adevărata misiune a clerului ortodox român şi nu să-l asculte orbeşte, necondiţionat nici măcar de fireasca decenţă a oricărui om faţă de semenul său ?!

      Răspunsul pare a confirma faptul  că formele reale ale totalitarismului au mai căpătat încă o componentă în societatea contemporană: absolutismul Clerului  în relaţia cu toţi creştinii, nu ca dogmă hristică ci doar ca dorinţă de dominare.

                    

  UNDE SUNT IERARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ? !

„... Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după 

      pilda Prototipului nostru,măcar până la drumul

      arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la   

     auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de

      lovituri şi scuipări pentru  învăţătura Evangheliei ?

     ...Căci de o încoronare de spini şi de întinsul

     mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi,

        muritorii de astăzi !...”    (Episcopul Grigorie Leu)

„... A venit timpul când arhiereii trebuie 

     să-şi scoată mitrele aurite- semnul

    slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, 

    căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele 

     Domnului decât se slăveşte”.

               (Ieromonahul Tihon)

   Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

   Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

   Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

   În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale.

   Lângă cununile Arhiereilor martiri  s-au aşezat curajul şi onoarea multor Vlădici (sec. XV- XVII), care la momentul potrivit ales de ei, s-au retras cu cinste din Scaunul păstoresc, lăsând locul ucenicilor pe care i-au format în acest sens frumos al slujirii dumnezeieşti.

   Trebuie,spunea marele Pavel, ca episcopul să fie desăvârşit în toate.

   Să ne oprim la celebrul dicton,formulă de consacrare, care confirmă investirea candidatului la demnitatea păstorului de suflete: - Vrednic este ?/ - Vrednic este !, vrednicie care întruchipa dincolo de mintea sănătoasă în trup sănătos, cununa unei depline maturităţi spirituale.

   Puterea,spunea Sf. Ierarh Nectarie de Eghina, te face să-ţi pierzi deseori capul. Onorurile sunt greu de purtat, iar smerenia, atunci când nu este adevărată şi adânc înrădăcinată, cedează în faţa vanităţii, a orgoliului.

   Iar Sfântul Nicodim Aghioritul adaugă:”Episcopul trebuie să fie ales fie de către Dumnezeu, Care prin harurile dăruite Îşi arată voia Sa, fie de către oameni”. (Sf. Nectarie din Eghina, Schiţă biografică, de Preot Ambroise Fontrier. Trad. din lb. fr. de prof. Paul Bălan. Ed. Agapis- Bucureşti, 2004, p.48).

   În epoca modernă târzie, sec. XX – XXI, locul diademei spirituale şi al slujirii divino-umane în Biserica Ortodoxă Română a fost înlocuit cu fidelitatea slugărniciei oculte,pe plan extern, şi a meschinelor interese politico-democratice,în plan intern.

   Astfel, Ierarhii moderni, cosmopoliţi, ecumenişti şi managero-comunitari au schimbat sensul slujirii celei alese a lui Dumnezeu şi a poporului cu o dublă şi inversată slujire: cea a împăunării lor de a fi slujiţi, deopotrivă de Dumnezeu şi de popor, precum şi cu datoria de a-i slugărnici pe puternicii zilei, care le-au înlesnit ascensiunea chiriarhală.

   Aproape permanent în istoria noastră,dar mai ales în ani prelungiţi de criza economică şi politică, în desele persecuţii şi prigoane, interne şi externe, poporul îşi afla alinarea, ajutorul şi vindecarea în sânul solidarităţii spirituale. Cu cât criza politico-economică ori socială era mai adâncă, cu atît înălţarea religioasă era mai înaltă şi tendinţa de salvare a Neamului prin rugăciune devenea tot mai profundă.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?-se întrebau tinerii revoluţionari în zilele însângerate ale lui Decembrie 1989.

   Iar Vlădicii, din spatele perdelelor grele de catifea aurie, care le camufla mitrele zgâlţâite de cutremurul revoluţionar, răspundeau :

   -Închideţi uşile Catedralelor să nu ne pângărească mojicii ăştia anarhişti. ( a ne reaminti de Catedrala din Timişoara în zilele acelui decembrie însângerat).

   Şi uşile grele se închideau, în timp ce „ mojicii” cădeau împuşcaţi rând pe rând, înroşind treptele reci cu sângele lor fierbinte şi neprihănit.

   Dar şi acum milioane de creştini români deznădăjduiţi de greaua apăsare şi împilare economică, socială, politică şi religioasă prin care trec de atâta amar de vreme, suferă, se ofilesc, se rătăcesc, se usucă şi se prăpădesc întrebându-se printre lacrimile amare şi suspinele convulsive:

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Unii, puţini la număr, ar putea răspunde că sunt într-o şedinţă permanentă a Sinodului  B.O. R., preocupaţi tocmai de această stare a norodului.

   Alţii, poate cei mai mulţi, sunt convinşi că surzenia şi muţenia ierarhilor se datorează lucrării de taină a strângerii de cât mai multe fonduri pentru Catedrala lor (pardon, a Neamului, cică...).

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Se întreabă milioane de suflete vitregite de năpasta îmbogăţirii fără scrupule a aleşilor lor, cu şi fără mitră.

   Unii, poate dintre cei naivi,  ar putea crede că Vlădicii sunt în genunchi la rugăciune, ca Daniil Sihastrul, duhovnicul Marelui Ştefan, în vremurile de bejenie ale Moldovei.

   Destui, dintre cei realişti, îi văd mai degrabă preocupaţi de revendicarea fără număr a moşiilor secularizate de Cuza dar şi de obţinerea altora, de la vânzătorii actuali de ţară.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

 Întreabă noile doine de jale, profund tânguite de piepturile bătrânilor, care stând  în uliţe proţăpiţi, îşi aşteptă copii plecaţi „ afară”  după oarece căpătuială pentru că acasă nu mai au unde muncii.

   Câţiva din anturajul bisericii, cu capul plecat, răspund că ar putea fi la sfinţirea unui nou Lăcaş, care- de ce nu?-  va prisosi cu oarece foloase .

   Majoritatea însă, îi compătimesc că suferă sleiţi de puteri pe canicula aceasta de cuptor, înveşmântaţi în porfiră şi trene kilometrice din mătăsuri scumpe, ca la celebrele carnavale chinezeşti, sau că stau înrămaţi în zecile de kilograme de aur şi argint,  ce-i apasă cu marea povară a smereniei poleite.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Se întreabă în bocete bunicile împovărate de ani, cu feţele brăzdate de suferinţele bolilor şi ale neputinţelor, sărăcite de pensiile micşorate, deznădăjduite de spitalele desfinţate sau de lipsa medicamentelor compensate.

   În prag de iarnă, la gândul că frigul nu o să aibă cu cel încălzi, nu îndrăznesc să se întrebe ce fac Ierarhii noştrii cu sutele de mii de hectare de pădure tăiate şi vândute fără nici un drept.

   Şi dacă cineva le-ar spune că statul a dat fiecărei Parohii şi 30 de hectare de pădure, tocmai pentru a ajuta familiile nevoiaşe, iar în timpul slujbelor, iarna, în biserici singura căldură este cea izvorâtă din firava flacără a lumânărilor pentru că aceste păduri sunt date Ocoalelor Silvice Bisericeşti spre eficientă exploatare,( a se citi vânzare), poate că ar pune un ban în plus în cutia milei pentru ca Ierarhii noştri să poată să-şi plătescă, unii altora, slujba de pocăinţă şi de iertare a păcatelor.

   Câteva din cele mai cucernice se roagă însă Domnului pentru ei, pentru jugul cel greu al grijilor ce le apasă umerii laţi, puternici şi auriţi.

   Restul însă, plâng şi fac mătănii adânci în faţa crucilor celor fără de morminte sau a mormintelor fără de cruci.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Suspină bolnavii, şchiopii, orbii, cerşetorii, calicii, beţivii, vii şi morţii, râzând sau plângând, rotindu-se într-o imensă plagă ce se revărsa ameninţător deasupra răbdării.

   Unii, aninaţi între cârje oblojite, rânjesc schimonosiţi de durere dar resemnaţi că poate toaca sau clopotele de vifor făcute să urle durerea îi vor  trezi într-o bună zi pe marii Păstori.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

    Am surprins recent mărturia a două evlavioase creştine ce poartă numele Fecioarei,care ridicaseră împreună cu Stareţului lor venerat, iubit şi ajutat de toată obştea creştină, un minunat complex mănăstiresc. Spre grea încercare, Stareţul a primit de la ierarhii locului prigoană şi Bunul Dumnezeu l-a ridicat la ceruri mult prea devreme, spre marea mâhnire a celor care îl aveau duhovnic şi mare sprijin în lupta cu vremurile acestea pline doar de nedreptate.

   Amărăciunea şi mâhnirea lor avea să se reverse abia când,  Înalţii prelaţi au adus în mănăstirea ctitorită de ei, un şofer de-al lor călugărit peste noapte, bine pregătit însă  la şcoala sudalmelor unsuroase şi a bădărăniilor groteşti. Revolta lor cerea o Înaltă explicaţie şi motivaţie. S-au hotărât şi umplând un autocar, au plecat la Mitropolie. Binenţeles că n-au fost primiţi de Altaţa Sa Păstorul. Creştinii s-au aşezat atunci liniştiţi pe treptele Catedralei şi au început să se roage. După ore de aşteptare şi impertinenţă a venit un interimar focos şi plin de vijelie, apostrofându-i:

   -Nu vă e ruşine! Nu vă e frică! Cum îndrăzniţi să-l deranjaţi pe Înaltul Arhiepiscop... şi Mitropolit al... ?

   Toţi credincioşii sosiţi cu autocarul şi alţii care se aflau prin preajmă au rămas consternaţi.

   Din rândul celor osteniţi însă, s-a ridicat o cuvioasă bătrânică, cu trăsături încă frumoase şi demnă a răspuns întrebând:

   -Da ce, Înaltul e diavolul ca să ne fie frică ?

     Răspunsul Ierarhului nostru i-a liniştit însă pe deplin, un pic mai târziu când a acceptat să primescă<< o delegaţie>>; : De ce trebuie să vă legaţi de un duhovnic anume ?!! Ctitorind o mănăstire v-aţi zidit Biserică în ceruri ! Ce contează unde vă rugaţi acum !

    Doamnele mele,când mi-au povestit acest dureros recent episod din viaţa lor de  credincioase moderne, m-au întrebat dacă în acest context în care au primit asigurări că au Biserica în ceruri, nu ar putea să plătescă slujba de mărturisire  prin virament bancar, dacă tot nu mai contează duhovnicul ?!

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Se întreabă astăzi toţi deţinuţii politici cocoţaţi pe scara nonagenară, preacucernică şi preacuvioasă a trăirii lor jertfelnice.

   Unul mai hâtru răspunde:

   -Poate sunt în pelerinaje de pocăinţă pe la vestitele închisori, care au ofilit, încarcerat şi decimat aproape toată Floarea tinerimii ortodoxe, între 1938-1964 şi după...

   -Vezi-ţi de treabă, răspunde unul dintre cei care a  lăsat un sfert de veac din tinereţea sa în temniţă. În toţi aceşti ani petrecuţi, de altfel de foarte mulţi dintre camarazii dragi prin mai toate închisorile, n-a venit un singur ierarh de Sfintele Sărbători să ne aline durerile şi suferinţele, în timp ce confraţii noştri de chin, dar de alte confesiuni au avut deseori privilegiul de a fi binecuvântaţi direct de ierarhii lor. Nu mai vorbesc de rabinii evreilor care veneau aproape lunar cu ajutoare şi mângâieri...

  

    -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Dau năvală gândurile nărăvaşe ale tinerilor debusolaţi sau neîmpliniţi spiritual din toate categoriile sociale.

   Unii,umanişti, consideră că tăcerea ierarhilor se datorează neputinţelor lor spirituale, dar mai ales lâncezărilor fastuoase şi bahice din grandioasele lor palate princiare.

   -Cum să stea de vorbă un ditamai Vlădică, cu o puturoasă de opincă ?

   Alţii, cinici, cred că grija de căpătâi a păstorilor este chiar aceasta: de a se căpătui boiereşte, nu glumă.

   Majoritatea ierarhilor cred că îşi fac totuşi un fin şi uşor examen de conştiinţă:

   -Ce dacă ne tragem din ţărani cu două sau trei ierni de şcoală  sau că am fost ocrotiţi de Dascălii Doctori pentru diversele servicii neînsemnate,  fie pe la piaţă, fie pe sub maşină, fie la gospodar acasă... Noi ne-am spăşit râvnind la Cârja din care odrăsleşte arhibunăstarea.

   Îmi aduc aminte de unul, cu care am fost coleg la Sibiu, şi care era ingineraş la bază (dar fără să practice meseria) hotărât să devină popă, după ce aducea ditamai porcul sacrificat de la ţară şi-l împărţea( ştiu şi cui...),  cum lua o notă mare şi pupa carnetul.

   Eu, care sunt oltean şi am primit în leagăn umorul (chiar făcând şi haz de necaz) îi spuneam:

   -Pupă bă mai bine porcul în cur-ând..., că datorită lui râgâi acum satisfăcut.

   Alţi păstori mai cu stare, mai în stare să asculte Internaţionala, mai ghiftuiţi în iniţiere, mai săritori la avantaje imanente, privesc transcendent de sus, de deasupra norilor, la opincarii, ţopârlanii şi mămăligarii nevoiaşi, rânjind vicarilor pe deasupra engolpionului:

   -Spune netrebnicilor acelora telurici, să pupe ţărâna pe unde călcăm noi. Atât şi nimic mai mult !

   Cei din categoria cea mai înaltă, care şi ei fac parte din cele două stări, dar  de,  le-a surâs norocul mai mult, cu studii în Apus, pe la Bossey  sau Oxford, par mai aplecaţi la suferinţele celor din ţărână, şi înclinându-şi mitrele cu condescendenţă, poate gândesc: 

   Aici şi Acolo, chiar peste tot unde la suspinele voastre înlăcrimate, nu mai răspunde nici cerul, când vi se fură ţara, religia, cultura, moşia, trecutul, prezentul, chiar şi viitorul, când minciuna stă cu regele la masă, când sub îmbuibarea lui Lae Chiorul poporul orbecăieşte în neputinţă, când aurul şi petrolul, munţii şi pădurile, apele şi pâinea de la gură v-au fost vândute, ce am mai putea face noi, Ierarhii voştri dragi?

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Astăzi, liftele de miliţeni şi procuraşi,plătiţi tot dintr-o cutie a milei alimentată de contribuabilul umil, tulbură, hăituiesc şi profanează Bisericile, Sfânta Liturghie şi marea Sărbătoare a Maicii Domnului, scoţând credincioşii din timpul comuniunii Slujbei religioase, pentru a jura pe Biblia pusă pe capota maşinii, Biblie pe care ei n-au deschis-o cu siguranţă niciodată sau doar când au verificat numărul de inventar, că doar recuzita bâlciului nu se încredinţează oricum!

  Şi chiar dacă s-a auzit în eter întrebarea mea, rostită de un creştin român cu multă carte şi iubire de Neam, cu nume de Chiriac, fără a fi Ierarh însă,  NIMENI nu s-a obosit (sinchisit)să răspundă  !

   A răspuns de mult  Păstorel Teodoreanu, Patriarhul recunoscut al vinului :

   -Sunt cu preotul Burducea/când cu steaua/când cu crucea.

    (* Pr. Constantin Burducea- popă comunist, ministrul cultelor sub Guvernul Groza.)

    În loc de concluzie: păcat, că cei aproape o mână de Înalţi slujitori, n-au curajul de a lupta împotriva celor atât de mulţi şi atât de nepăsători pentru Naţia noastră.

   Păcat, că au uitat atât de repede chemarea la slujirea hristică imperioasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos:

   Tot ceea ce faceţi unuia dintre aceştia prea mici slujitori ai Mei, Mie îmi faceţi.

    Şi totuşi, unde suntem noi dreptmăritorii creştini, temelia şi stâlpul Bisericii lui Hristos, noi Biserica luptătoare, noi Biserica mărturisitoare, noi Biserica jertfitoare, când sfinţiţii şi prea  înalt prea sfinţiţii şi de tot felul prea, prea, prea, ne batjocoresc, ne sfidează, ne afurisesc, ne împing în braţele răufăcătorilor, apoi ne întorc spatele, dar nu înainte însă de a lua şi obolul văduvei ?

   Unde suntem ? Unde suntem ? Unde suntem  ?

    25 August, 2012.

      Cobiliţarul-Teolog, GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 FECIOARA MARIA– MAICA LUI DUMNEZEU- BUCURIA TUTUROR FĂPTURILOR

                                                          

„ ... Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

     Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt

      este numele Lui”.

                          (Fecioara Maria, Luca 1, 48-49).  

 „ Crăiasă alegându-te, /îngenunchem rugându-te,

    Înalţă-ne, ne mântuie /din valul ce ne bântuie;  

    Fii scut de întărire /şi zid de mântuire,

    Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară,

    O, Maică preacurată /Şi pururea fecioară,

                                                           Marie!”                          

                 (Mihail Eminescu – Rugăciune)    

   Sfinţii Părinţi, raportându-se la Chipul lui Dumnezeu dăruit omului la facerea sa, spun că Tatăl Atotcreatorul, de fapt şi-a contemplat Arhetipul Fiului Său preaiubit. Omul deplin, cu posibilitatea asemănării întru Ziditorul său, a fost aşezat pe fundamentul lăuntric al tainei: bărbat şi femeie, pe o consubstanţialitate reciprocă şi pe corespondentul veşnic al genei religioase. Singurul sens adevărat al raporturilor uman-spirituale îşi are lumina în acest chip dumnezeiesc, care ţâşneşte din atotputernicia paternă. Mai înainte de a fi Creatorul cosmosului, Dumnezeu este Tatăl tuturor. În Fiinţa dumnezeiască asumarea esenţială a Sfintei Treimi începe cu atotputernicia Tatălui, apoi, a Fiului şi a Sfântului Duh, având vocaţia misiunilor divine de: Creator, Mântuitor, Mângâietor şi Judecător.

   Atotputernicia paternă îşi are expresia şi în înfierea noastră ca chemare la mântuire. Din lăuntrul omului religios sufletul acestuia strigă alături de Duhul Sfânt: avva Părinte. Deşi, Autoritatea paternă divină exprimă caracterul religios fundamental, cu privire la Om, Femeia este cea care are instinctul matern înăscut, exprimându-şi principiul religios în uman, ca sensibilitate specifică a spiritualităţii pure.

   Fecioara – Femeie – Maică este primul Om care devine Dumnezeu prin har.

   Spiritualitatea feminină are o corespondenţă şi o comuniune aparte cu elementul religios. Aceasta explică şi divorţul dintre sensibilitatea spirituală feminină, milenară şi virilitatea umanistă a evului mediu. Amprenta secularizării aparţine civilizaţiei masculine, care sfârşeşte în cele din urmă pesimist. Pesimismul este atribut masculin, el rămânând deseori agăţat de disperare, fără şansa unui posibil recurs.

   Fără căldura şi lumina harului, germenele mâhnirii încolţeşte în esenţa masculină, atrofiind simţul religios al paternităţii, plesnind în mugurele batjocoritor al ateismului. Tot spiritul zeflemitor faţă de taina Fecioarei – Mamă poartă pecetea ateismului militant. Toate excesele frapante ale masculinităţii le regăsim în religiile lumii antice şi moderne, (excepţie făcând creştinismul ortodox), respectiv în sistemele filosofice sau doctrinele politice.

   Dimpotrivă, sufletul însetat de Dumnezeu şi de Neam, axa ascetică a marilor mistici, aura re-creării, cultul eroilor şi martirilor, temeritatea sfinţilor, frumuseţea ortodoxiei, simţul comunitar şi cosmic, sensibilitatea artistică, precum şi tandreţea maternă îşi au Cuibul în sensibilitatea feminină, iar în mod expres în Sânul (cultul) Maicii Domnului.

   Este suficient să privim Icoanele Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău (icoană nefăcută de mână omenească) şi cea a Sfintei Treimi – Deisis  a Sfântului Andrei Rubliov pentru a cunoaşte şi explica deplin Arhetipurile religioase: cel al Feminităţii absolute şi cel al paternităţii dumnezeieşti desăvârşite.

   Limba vechilor cazanii, ce ne învaţă că maternitatea umană răspunde chemării paternităţii divine este Chipul- Icoană exprimat liturgic.

   Femeia- Icoană este comoara tuturor valorilor moral- religioase, naţionale şi universale. 

   Şansa izbăvirii lumii aparţine creştinismului prin Mântuitorul Hristos, iar cea care o apără şi aduce mângâierea harului, oprind dezumanizarea creaţiei este Maica Domnului- toată nădejdea omenirii.

    În lupta cu răul, bărbatul religios înfruntă suferinţa, în timp ce femeia i se abandonează pe moment, pentru ca apoi să culeagă biruinţa. Deşi Virtutea are în componenţa ei rădăcina bărbatului ” vir „ ea este de genul feminin. Smerenia aparţine aşadar feminităţii prin excelenţă. Tăria virilă nu e superioară blândeţii feminine. Aceasta explică şi sensul principiului spiritual al sensibilităţii feminine exprimat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu (Crucea Mea) asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. (Matei 11, 29).

    Bărbatul trăieşte prin lupta sa de cucerire, de biruinţă, deseori ucigând viaţa. Femeia, dimpotrivă naşte viaţa, apărând-o, întreţinând-o, sfinţind-o cu propria sa dăruire. Ştiind că Femeia poartă pecetea religiozităţii, Ispititorul i s-a adresat ei şi tot ea este cea care re-născută prin Fecioară, primeşte arvuna mântuirii prin mesajul Buneivestiri şi bucuria supremă de a-l vedea prima pe Iisus Hristos înviat.

   Fecioara Maria este osmoza unui cer şi a unui pământ roditor, reprezentând chipul cosmic al nativităţii, prin naşterea lui Dumnezeu.

   Mariologia este inerentă bucuriei cosmice, contemplării cereşti şi pământeşti.

   Fecioara Maria, devenind Chipul înţelepciunii lui Dumnezeu şi Surâsul sofianic al Sfântului Duh, este proclamă deapururi de Sfinţi: Bucuria tuturor făpturilor.

   Noi, daco-românii- fiii Ei spirituali şi de sânge, îi spunem Surâsul zorilor divine, Cea care şade de-a dreapta dreptei Tatălui.  

   În Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, Femeia- Icoană apare înveşmântată în Soare, închipuind Biserica Ortodoxă dreptmăritoare. (Apocalipsa, 12, 1).

   În sfera religioasă valoarea metafizică aparţine categoric şi fără echivoc numai naturii feminine. Mirificile efluvii care fertilizează izvoarele tainice ale vieţii emană din fiinţa Femeii. Aceasta ne explică faptul excepţional, de ce Matriarhatul pelasg (şi matriarhatul în genere) a fost epoca prelungită a elementului cosmic ce a dominat principiului personal prin: Sibilele-profetese, Vestalele- proorociţe, ori Marile Preotese.

    Puterea bărbatului se exprimă prin acţiune, prin verbul: a acţiona, în timp ce autoritatea Femeii constă în verbul a fi, expresia religioasă absolută.

   În antinomia destinului uman, prima care devine tu sau el este Femeia.

   Femeia, fiind aşadar tot timpul contemplată este în mod evident binecuvântată permanent.

   Numai prin transcendenţă femininul şi masculinul se întregesc, devenind una sau unul ca la creaţie.

   Femeia prin vocaţia ei spirituală se întrepătrunde culturii, omenirii, nu civilizaţiei societăţii.

   Femeia se prelungeşte dimensional în lume prin dăruirea de sine, devenind totodată destinul propriu al bărbatului.

   Dacă bărbatul poate re-crea ca sisteme: arta, filosofia, teologia, ştiinţa, etc, întruparea acestor grandioase valori are loc în Femeie.

   Braţele Femeii care-i împodobesc fiinţa surâzătoare sunt: smerenia şi dragostea înveşmântate în libertate şi har.

   Destinul Omului se află în braţele Femeii-Mamă, după cum destinul omenirii se află în îmbrăţişarea Fecioarei - Maici.

   Înfierea noastră dorinţei Dumnezeirii s-a făcut prin răspunsul divin al Fecioarei Maria, dat Arhanghelului Gavriil, consimţind astfel, Întruparea Domnului:

 „ - Fie mie după cuvântul tău ! „

   Aşadar, graţie Maicii –Fecioare, noi creştinii vom putea fi după har asemenea Fiului ei.

   În Sfânta Fecioară Maria, culminează sinergia sfinţeniei ortodoxe şi a Duhului Sfânt.

   Fecioara Maria nu este o Femeie între femei, ci este încoronarea prin excelenţă a Femeii.

   Născându-se Cuvântul din Sânul Fecioarei, toţi oamenii ar trebui să posede strălucirea în cuvinte.

   Fecioara Maria, Fecioara ori Femeia aleasă, fac din firea lor prin  adumbrirea sofianică o sensibilitate feminină fără egal, desăvârşită ca vocaţie a iubirii.

    Şi Energiile divine îşi descoperă aspectul feminin ca manifestări în afara Fiinţei absolute   în Aura Sofiei, a Înţelepciunii dumnezeieşti.

   Prin urmare, Sofia ca principiu feminin al Ziditorului Îi provoacă în timp umanizarea. Dorinţa inimii Fecioarei Maria cere Întruparea Domnului prin Sofia divină care o aprobă.

   Deodată, Icoana (Chipul) lui Dumnezeu din Om, reflectă chipul Omului în Dumnezeu.

   Aşadar şi altfel Fecioara Maria Îl zămisleşte pe Dumnezeul – Om.

    Dumnezeiasca Întrupare a avut ca „tocmeală” bunăvoinţa Sfintei Treimi şi consinţământul neprihănit al Fecioarei.

   Sfântul Duh este Cel care creează harisma (starea) maternă a puterii duhovniceşti unde se zămisleşte şi creşte viitoarea fiinţă.

   Desigur, în Taina Întrupării, Fiul poartă în Sine întreaga Lumină a Cuvântului şi a Adevărului, dar Cel care suflă viaţa este Sfântul Duh. 

   Toată lumina dogoritoare a puterii mariologice zâmbeşte în Zorii zămislirii Dumnezeului – Om.

   Numai în lumina hristică femininul şi masculinul, nemicşorându-se, ci crescând unul în celălalt, devin compatibile logodnei şi Tainei sfinte a Cununiei.

   Printr-o covertire spirituală reciprocă, masculinul şi femininul ating îndumnezeirea.

   Cercetând în orice formă de întrupare, aflăm legătura ontică a Duhului Sfânt cu feminitatea.

   Existenţa desăvârşită trece noul prag al vieţii doar prin Uşa iscusit făurită în Crucea biruinţei.

   Născând Calea, Adevărul şi Viaţa, Fecioara Maria se face pe sine Pedagog, Stâlp şi Temelie a Înţelepciunii.

   Călăuzind Biserica împărătească a Fiului ei Iisus Hristos, Împărăteasa Maria şade de-a dreapta Împăratului.

   Omul nou, creştinul înfiat este replica Dumnezeului – Om, dar Duhul Sfânt este Cel care în sufletul fiecărui creştin Îl zămisleşte pe Hristos.

   Putem concluziona deci, că Femininul axat pe Sinele său, stă sub semnul Naşterii, al Cincizecimii, al zămislirii noii fiinţe şi a noului eon, în timp ce energeticul masculin priveşte chipul Învierii, al Schimbării la Faţă, al Parusiei.

   Lumea Dumnezeiască a atotputerniciei paterne , a Tatălui îşi are corespondentul în lumea umană a autorităţii maternale a Fecioarei – Maici.

   Maicii – Fecioare, Femeia înveşmântată în Soare, i-a revenit sarcina de a salva omenirea cu frumuseţea ei sofianică.

   Fecioara Maria metamorfozează destinul lumii cu frumuseţea ei supraîngerească.

   Aşa cum sufletul bărbatului respiră în mod firesc, tot aşa inima Femeia iubeşte în mod firesc.

   Aşa cum lumina Soarelui luminează în mod firesc, la fel dragostea Femeii străluceşte în mod firesc.

   Doar Iubirea care are cuprinsul  nemărginit, poate  naşte libertatea circumscrisă în absolut.

    Numai Dragostea, care străluceşte prin veşnica măreţie a inimii divine capătă dimensiunea nemuritoare a Frumuseţii Treimice: Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Logosul este Dragostea răstignită, iar Sfântul Duh este Dragostea care sfinţeşte răstignirea prin biruinţa Crucii. 

   Omul deplin al întregii Creaţii, al tuturor timpurilor nu este altul decât Maria Fecioara – Femeia – Maică, înfrumuseţată în Hristos.

   Menirea Femeii, a Fecioarei Maria, ca şi cea a Mântuitorului, nu este de a li se sluji, ci de a sluji Omului şi Dumnezeirii.

   Toată această minunată slujire a Femeii nu se înfăptuieşte prin funcţii, ci prin natura ei, prin firea strălucitoare a bunăvoinţei.

   Prin iubirea de oameni Maica - Fecioară întruchipează harul şi dragostea dumnezeiască.

   Dacă nădejdea Femeii este Dumnezeu,speranţa bărbatului este întotdeauna Femeia.

   Dacă bărbatul zideşte casa, Femeia este focul şi lumina ei.

   Dacă bărbatul este scânteia care ţâşneşte din loc în loc, închipuindu-se flacără, Femeia este în mod sigur Rugul Aprins.

   Dacă bărbatul atinge unele virtuţi prin sudoarea frunţii, Femeia le are înăscute pe toate.

   Dacă bărbatul discută şi vorbeşte mereu, Femeia cântă tot timpul.

   Dacă bărbatul se află sub vreme, Femeia este desigur deasupra timpului.

   Dacă bărbatul se supune sau nu Legii, în mod sigur Femeia se supune Adevărului.

   Dacă bărbatul este curajos sau nu, Femeia aproape permanent posedă temeritatea.

   Dacă bărbatul răscoleşte şi cucereşte lumea pe care apoi o răstoarnă, Femeia este cea care o umanizează şi-o îndumnezeieşte.

   Dacă bărbatul este sau nu religios, Femeia poartă continuu în sân mireasma credinţei.

   Dacă bărbatul re-crează sau nu un principiu al existenţei, Femeia pururea este cea care zămisleşte viaţa.

   Dacă bărbatul zugrăveşte Icoana, Femeia este cea care îi dă aura.

   Dacă bărbatul se vrea întotdeauna iubit, numai în Femeia se întrupează dragostea.

   Dacă Chipul Femeii este Dumnezeu - Tatăl, al bărbatului este Femeia – Mamă.

   Dacă bărbatul este capul Femeii, Femeia este Filocalia bărbatului.

   Dacă bărbatul este buciumul de doină şi jale, Femeia e cântecul  de nuntă.

   Fecioara Maria este Crăiasa preabinecuvântată şi multmilosârdă a Naţiunii daco-române.

   Frumuseţea Fecioarei Maria să înflorască în fiecare Marie, iar dragostea ei dumnezeiască să zămisleacă Chipul iubirii în orice Femeie !

               Cinstire, slavă şi dragoste îţi aducem Ţie pururea Fecioară Marie – Născătoare de Dumnezeu ! Amin.

 ( Brusturi-Neamţ, 14 august 2012)  

CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE ?

  LIBERTATEA       Partea a III-a

                                                            

  „ Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber .”

                                   ( Părintele Arsenie Boca )

   „ Dacă omul nu ar avea voinţă liberă el n-ar avea 

     nici vrednicie sau merit pentru faptele lui bune, 

    nici vină şi pedeapsă pentru faptele lui rele. ”

             Profesor Teolog Teodor M. Popescu )

            Dumnezeu fiind identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică l-a creat pe om după chipul Său, tot ca identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică. În comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii creştinul ajunge prin harul Duhului la asemănare, la dumnezeirea harică. Sfântul Irineu al Lyonului spune că :”Omul este liber dintru începuturi- căci Dumnezeu este libertate, iar omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În crearea omului liber, adică a fiinţei personale, Atotcreatorul a folosit puterea libertăţii dumnezeirii Sale la modul absolut, dar Şi-a  oprit o limită pentru a-i respecta omului limitele libertăţii. Harul Libertăţii absolute are sensul dăruirii jertfelnice totale. În crearea liberă a omului, Dumnezeu Şi-a asumat de la început jertfa Crucii, căci crearea liberă a unor libertăţi implică în mod indiscutabil riscul Crucii. În dumnezeiasca Sa libertate, Atotcreatorul îşi poate transcende şi propria Sa transcendenţă, atingând infinitul Dragostei, îngăduind omului chiar şi libertatea de a-L nega.

            Sfinţii Părinţi definesc libertatea lui Dumnezeu ca pe o „nebunie a iubirii”, ce-şi are în Cruce o ultimă expresie. Prin răstignirea Sa, Mântuitorul îşi însuşeşte toată robia păcatelor lumii, cu moartea în toată plenitudinea ei spirituală, ca chip al separării, al urii, al crimei, al suicidului, al absenţei lui Dumnezeu, al constrângerii (legea lumii căzute), „ca plată a păcatului”, ca chip al iadului. În fibra Crucii jertfelnice răul se mistuie în picurii de sânge ai Iubirii Domnului. Devenind lăcaş al lui Hristos, lăcaş al Duhului, Obiectul iubirii devine subiect al dragostei: El în tu, în noi, noi în Unul în Trei. Creştinul trăieşte în Dumnezeu, recăpătându-şi libertatea de acum creatoare. „Fiorul înaintea Crucii de-viaţă-făcătoare, înaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu, ne deschide Duhului Care eliberează din interior libertatea noastră, care luminează asemeni unei inspiraţii creatoare, unei vieţi, unui foc, fiindcă El Însuşi e interioritatea a tot ceea ce există, Viaţa vieţii, parfumul spiritual al oricărui lucru, şansa chipului în lumea cea mai opacă” (Olivier Clement, op. cit. p.103).

          Darul Domnului după Învierea Sa este prezenţa eliberatoare a Duhului, care odată cu libertatea ne dă şi credinţa. Libertatea trebuie să fiinţească în Iubire, dar să trăiască în Adevăr.

         Măsura vieţii libere ne este dată de Dumnezeu, prin Logosul Său, în Biserică şi în Sfintele Taine. Mântuitorul ne arată măsura libertăţii, demnităţii şi a slavei care sunt „ascultare până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).

          În Biserică libertatea credinţei trebuie să fie comuniunea încrederii, a slujirii şi ascultării a tuturor faţă de toţi. În libertatea credinţei creştinul este deopotrivă slujitor şi prieten al lui Hristos: „Nu vă mai numesc slujitori, ci prieteni”. Libertatea tuturor înseamnă de altfel şi respectul alterităţii celuilalt. Pentru a deveni capabil şi responsabil de o libertate deplină creştinul are nevoie de urcuşul ascetic al ascultării, de o înfiere liberă faţă de un îndrumător spiritual, faţă de un părinte duhovnicesc în care sălăşluieşte Duhul care eliberează, care înnobilează chipul. De aceea creştinul nu poate fi obiectul manipulărilor: genetice, comerciale, ideologice, religioase. Chipul primit ne obligă la un respect necondiţionat faţă de semeni. Cu fiecare om cu care ne întâlnim ar trebui să-l întâmpinăm cu aceste cuvinte: Bucură-te! Hristos a înviat!, asemeni Sfântului Serafim de Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Omul creştin, fiinţă şi persoană devine prin biruinţa lui Hristos asupra morţii pe Cruce, libertate şi iubire, care se circumscriu unui singur cuvânt-Înviere.

      Deci, numele propriu al creştinului este Înviere. De aici se pot naşte expresiile minunatului salut al Biruinţei:

-         Înviere, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Înviere!

-         Iubire, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Iubire!

-         Libertate, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Libertate!

-         Bucură-te, Bucurie Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Bucurie!

         Dumnezeu este Iubire. Dragostea nu este o poruncă ci un dar dumnezeiesc, un îndemn şi o chemare la iubire. Din acest Dar trebuie să ne renaştem toţi. Toţi trebuie să alegem Iubirea. Toate poruncile dumnezeieşti sunt de fapt daruri pentru creşterea noastră duhovnicească. Dragostea-Darul lui Dumnezeu oferit omului se transformă în dăruirea iubirii noastre pentru apropele. Devenim astfel, toţi fiii Iubirii, dar, doar în temeiul reciprocităţii. Chemarea apostolică la iubire este Dar din Darul Iubirii: „Iubiţilor să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 7-11). Se spune că doar marii călugări, misticii creaţiei (poeţi, filosofi, eseişti) şi duhovnicii cunosc cu adevărat Taina iubirii. Cei care nu iubesc, şi deci nu-L cunosc pe Dumnezeu (ateii în genere) confundă erosul cu expresia lui sexuală, despărţind astfel libertatea de iubire. Sistemele totalitare, concentraţionare au promovat o astfel de despărţire, o astfel de mutilare. Numai că în oamenii credinţei, Harul lu Dumnezeu a adus un preaplin de libertate şi un prinos de iubire: prin rezistenţă, prin comuniune, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, transformând lagărele (cum remarca Olivier Clement) în straniile mănăstiri ale epocii noastre. Iubirea adevărată, fidelitatea, respectul reciproc, răbdarea în greutăţi, necazuri şi suferinţe nu este o impunere, ci o propunere din partea lui Dumnezeu. Ceea ce impune Domnul este doar responsabilitatea iubirii, adică iubirea trăită întru adevăr, care îl transfigurează pe om în bunătate, adevăr, dreptate, credinţă, curaj, răbdare, frumuseţe, dăruire, jertfă, sfinţenie. „Rănile lui Hristos (spune Sfântul Nicolae Velimirovici) au lucrat mai multe binecuvântări în lume decât sănătatea tuturor cezarilor romani”(Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p.20).

        Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu trebuie să fie pentru noi doar foamea şi setea de absolut, ci şi hrana noastră zilnică de adevăr, cea spre fiinţă, căci „Euharistia nu înseamnă doar o aducere-aminte, ci şi o proorocie. Proorocia ei este că întregul pământ va deveni Trupul lui Hristos, carnea şi sângele lui Hristos, astfel încât orice am mânca sau am bea, să-L mâncăm şi să-L bem pe El” (idem).

       Hrana în Hristos constituie pentru om o jertfă a naturii, iar jertfa în Hristos devine pentru noi o alegere, dar şi o chemare permanentă la jertfă. Jertfa nu poate avea loc decât în smerenie, în înfrăţire, în comuniune. „Nu există nici un lucru sublim sau josnic în lumea întreagă (continuă Sfântul Nicolae Velimirovici) căruia să nu-i aflu un chip în mine însumi şi nici unul în care, măcar în parte, să nu-mi aflu chipul. Frumuseţea, slava şi măreţia unei holde de grâu auriu stă în înfrăţirea nenumăratelor spice de grâu, cu neasemănata lor frumuseţe, slavă şi măreţie. De ai văzut aceasta, atunci nu-mi repeta iarăşi vechea poveste a frumuseţii slavei şi măreţiei spicelor omeneşti numite Pitagora, Cezar sau Napoleon. Oamenii cei mai bogaţi şi mai puternici, pe care ne-am deprins să-i admirăm şi să-i urmăm, au fost cei mai deplânşi de Hristos. Astăzi, ca întotdeauna, cea mai grea propăvăduire creştină este printre cei bogaţi. Adevărata vrednicie nu ne-o arătăm niciodată prin folosirea drepturilor noastre, ci prin puterea noastră de slujire şi de jertfă” (ibid., p.20-21).

        Cine nu e capabil de cinstire, de slujire şi de jertfă, nu poate fi niciodată capabil să înţeleagă Taina Jertfei Mântuitorului, ca semnificaţie, ca faptă sfântă,  ca realitate vie, ca dăruire divină, ca iubire dumnezeiască pentru omenirea Sa şi nici slujirea şi jertfa celor aleşi pentru Dumnezeu şi pentru neamurile lor. Autonomii, sclavii sinelui, robii e-ului, respectiv ai răului, altoiesc cele două mlădiţe care au odrăslit pe tulpina vieţii lor: libertatea şi iubirea, în libertinaj şi mândrie, devenind infirmi în slujire şi mutilaţi în capacitatea de jertfă.

        Ştiinţa fără preţuirea moralei nu are nici preţ, nici valoare. Pe orice  sistem metafizic se poate întemeia oricând o nouă învăţătură, dar fără temelie morală şi fără stâlp spiritual, însă pe Sfânta Evanghelie sau pe învăţătura marelui Apostol Pavel, orice om îşi poate zidi casa sa duhovnicească. La fel, orice comunitate, orice popor şi orice naţie poate avea propria sa cetate duhovnicească. „Toate Imperiile întemeiate pe drepturi au pierit şi trebuie să piară. Viitorul aparţine Împărăţiei Sfântului Pavel, una întemeiată pe slujirea iubitoare... Aceia care îl răstignesc cu adevărat pe Hristos în vremea noastră sunt cei care cugetă că Evanghelia lui Hristos nu poate fi luată drept temelie a politicii lumii. Oare n-au fost cuvintele Lui cele din urmă către ucenici: „Mergeţi la toate neamurile”? (Matei 28, 19)” (ibid., p.22).

          Dacă expresia creştinismului primar a fost inter-individualismul, în faza sa ultimă, desăvârşită trebuie să fie Inter-naţionalismul. Morala creştină implică deopotrivă slujirea şi jertfa credinciosului mărturisitor. În libertatea creştină slujirea înseamnă demnitate, iar jertfa onoare.

           Un om, un popor sau un neam se simte şi este liber doar atunci când se dăruieşte jertfei. În libertatea creştină n-ar trebui să se ceară drepturi, ci slujire şi jertfă, dar întrucât lumea în majoritatea ei este satisfăcută prin drepturi, determină într-un fel şi comunitatea creştină minoritară.

           „Nici Republica lui Pericle, nici monarhia lui Octavian n-au fost state ale fericirii, doar statul a-tot-omenesc al Sfântului Pavel, cu o singură Magna Charta a slujirii de bunăvoie, va fi un stat al fericirii universale” (ibid., p.23).

          Multe duhuri necurate aşează în fiecare om un câmp de luptă permanent. Trezvia omului constă tocmai în izgonirea lor, pentru a nu le deveni un sălaş lesnicios. „Concepţia că gândirea lui Machivelli şi a lui Metternich, a lui Bismarck şi a lui Beaconsfield ar fi potrivite ca bază a politicii, în vreme ce gândirea lui Hristos n-ar fi, este o concepţie împărtăşită chiar şi de mulţi teologi. Însă Hristos le supravieţuieşte tuturor acelor politicieni ca o Putere fără de moarte, pentru că este Cel mai potrivit dintre toţi aceia. Ce filosofie neluminată e aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au avut ceva de-a face cu politica, şi Hristos nu! ”(ibid., p. 24).     

         Slujirea şi jertfa creştină întru Domnul şi întru semeni este înfierea noastră hristică în Dumnezeu. „Carlyle şi Emerson s-au îngrijit peste măsură să-l recomande pe orice mare om drept lider al omenirii mai degrabă decât pe Hristos. E ca şi cum ar spune: „Omule! Ia lumânări şi lămpi ca să-ţi luminezi calea în întuneric, dar fereşte-te de soare!” Cât de mult diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!” (ibid. p.25).

        Stricat de grija pentru mâine, cu amintirile de ieri, fiecare azi al nostru îl golim şi-l dezindividualizăm de spirit. Lipsurile şi neajunsurile morale îl fac pe om robul său, sclavul altora şi despotul celorlalţi. Închipuirile care înrobesc un neam îl determină să fie asupritorul altor naţii.

           „I-am privit pe oameni în rugăciune şi am cugetat: Iată, îngerii căzuţi! I-am privit din nou în ceartă plină de ură şi am cugetat: Iată, dracii ridicaţi!”(ibid., p.25).

        Biologic vorbind esenţa vieţii creştine e Taina ei. Sub aspect moral împlinirea creştinului constă tocmai în trăirea acestei Taine a vieţii. Creştinismul este singurul optimism raţional. Singurul om, popor sau neam liber este doar cel ce slujieşte Libertăţii, Adevărului şi Iubirii. În istoria omenirii cel mai mare apărător al libertăţii s-a numit pe sine: „Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos” (Romani 1,1).

       Nu rugăciunea şi postul, asceza şi smerenia, credinţa şi dragostea sunt cele care-l înalţă pe om ci duhul din ele, trăire în duh a toate acestea. În Suferinţa şi Jertfa Sa Mântuitorul a împreunat pe toate cele fireşti cu cele suprafireşti.

        Aşezat în centrul istoriei universale Iisus Hristos reprezintă sublimul înţelepciunii Răsăritului şi Apusului. Premergător „plinirii vremi i”marile naţii aveau o gândire spirituală avansată. Dacia, Mesopotamia şi Palestina erau în aşteptarea trimisului lui Dumnezeu, Mesia. În Egipt era o intuiţie a Treimii dumnezeirii, chiar de era gândită ca o Familie perfectă: Tată, Mamă şi Fiu. În mitologia lor aşteptau venirea Fiului adevărat al lui Osiris, care le aducea fericirea. India promova dogma reîncarnării, dar starea cea mai înaltă, cea mai sublimă, nu fusese atinsă. Politeiştii cultivaţi află despre o Pluralitate Treimică întru Unitate. Eleniştii şi grecii insistau pe monada divină şi a unui Logos mijlocitor între Creator şi Creaţie. Peste Asia fâlfâiau misterele lui Zoroastru şi ale lui Mithra. Roma, care era suveranul politic al lumii, tânja după un Împărat suprem care să instaureze Pacea universală. Aşadar, toate neamurile şi-au avut profeţii, profetesele şi proorocii în filosofiile şi religiile lor.   

         Puterea minunată de a îmbrăţişa şi de a primi de la toate marile filosofii şi religii, dă mărturie creştinismului pentru vitalitatea şi universalitatea sa. Peste toate acestea a trecut duhul Înţelepciunii lui Hristos. Prin Jertfa sfântă şi Slăvita Înviere Biserica lui Hristos a devenit Sânul tuturor Naţiunilor recunoscătoare, în aşteptarea de a-i cuprinde pe toţi deopotrivă, pe temeiul politicii eclesiastice: „Cel ce nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40).

         Înţelepciunea puterii Bisericii lui Hristos are caracter  atotcuprinzător. Exclusivismul constă tocmai în criza, slăbiciunea şi boala Bisericii. Numai Biserica adevărată are puterea şi înţelepciunea sofianică de a uni omenirea într-un singur trup duhovnicesc. În întregul ei Biserica lui Hristos este una, neîntreruptă şi nedespărţită.

       Creştinismul nu se doreşte e fi un Imperiu lumesc, ci o Împărăţie a lui Hristos divino-umană, universală. Întruchipând istoria lumii în întregime, Biserica, desigur şi-a asumat şi drama cea mai mare a istoriei. Dacă ne raportăm la Iisus Hristos, drama vieţii Lui are o dimensiune cosmică, mai presus de orice viaţă istorică de pe pământ. La toţi marii Întemeietori de Religii în realizarea scopului lor au predominat: învăţătura şi lucrarea mai presus de viaţă. La Mântuitorul lumii Viaţa Sa a fost mai presus de orice învăţătură şi orice lucrare, chiar dacă cele două au avut o dimensiune divină. Drama şi Jertfa Vieţii lui Iisus Hristos au pus Temelia şi Stâlpul Bisericii Sale, care la rândul ei îi trăieşte Drama şi Jertfa Vieţii Sale.

         „Circulă acum în Londra (povesteşte Sf. Nicolae Velimirovici) o imagine impresionantă a unui soldat englez care zace rănit în suferinţă, pe câmpul de luptă. Ei bine, cu ce ar compara un pictor budist pe omul acesta în suferinţă? Cu ce altceva dacă nu cu un cuvânt ori cu o zicere a lui Buddha? Şi ce ar picta un mahomedan ca să-l mângâie pe soldatul aflat pe patul de moarte dacă nu cu un cuvânt sau o zicere din Coran sau o viziune a Paradisului care îl aşteaptă? Însă ştiţi ce ar picta un pictor creştin- viziunea Celui Răstignit! Soldatul zăcând sub viziunea aceasta şi ţinând strâns cu mâna piciorul sângerând al lui Iisus; această viziune a Răstignitului este mai mare decât orice sentinţă, decât orice cuvânt, da, cuprinde toate cuvintele de compătimire şi de mângâiere” (ibid., p. 52).

        Poate cu alt prilej artistul creştin ar picta o altă viziune potrivită cu Jertfa sfântă, cum ar fi cea a lui Valeriu Gafencu, supranumit pe bună dreptate „Sfântul Închisorilor”. Valeriu Gafencu strălucitorul student în Drept, marele Român şi angelicul creştin, condamnat la închisoare pentru Dragoste de Dumnezeu şi de Neam, încă de pe vremea dictatorului Antonescu, a îndurat cu stoicism toate mizeriile, defăimările şi torturile regimurilor totalitar-atee. Prin dăruirea dragostei sale creştine a salvat de la moarte cu 10 grame de streptomicină (primite de la un camarad de suferinţă pentru a-şi salva propria-i viaţă) viaţa pastorului evreu Richard Wurmbrand. I-a dăruit bucuros propria sa viaţă cu sufletul său plin de lumină. Apoi, cu starea sa împodobită de har, Valeriu a mai putut adăuga:

   „- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 189).

        În inima sa caldă şi mare cât o ţară, îi îmbrăţişa pe toţi cu sufletul său înmiresmat şi mărturisitor. Pentru izbăvirea semenilor, ruga sa cu lacrimi de foc, devenise un crez jertfitor: ” Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 222).

        Slăvind întotdeauna pe Dumnezeu, Valeriu devenise prin trăire un simbol. Deşi era evlavios, smerit şi profund interiorizat, comunica înţelept şi bucuros cu semenii săi, atât prieteni, cât şi duşmani. Chinul, tortura, boala, persecuţiile îl striveau permanent, dar prin suferinţa smereniei şi bucuria dăruirii învia mereu în duh omorând moartea: „Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicia adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 223).

         Cu inima plină de bucurie şi-a pus sufletul în Mâinile lui Hristos la 18 Februarie 1952, în Penitenciarul Tîrgu-Ocna.

          Fanatismul religios este o înşelare a credinţei. Nebunia credinţei este o putere a dragostei dumnezeieşti.

          Argumentul Bisericii Ortodoxe în lupta sa istorică cu toate stihiile şi mândriile politice şi culturale n-a fost atacul la loviturile dinafară şi dinlăuntru, ci evidenţa eroilor, martirilor, mărturisitorilor şi sfinţilor, iar ca chezăşie a Biruinţei supreme Învierea şi Înălţarea lui Hristos la ceruri de-a dreapta Tatălui.

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei                    

Rusaliile- Pogorârea Duhului Sfânt .

02. Iunie-2012, Brusturi-Neamţ.